Bumbacul este o plantă tehnică ca si inul care se prezintă sub formă de tufe, semintele bumbacului sunt toxice, prin continutul de 1,5 % Gosypol.

Bumbacul este un material foarte folositor pentru a obtine îmbrăcăminte.

Este dificil de stabilit când exact au început oamenii să folosească bumbacul. Se spune că egiptenii ştiau de bumbac încă din anul 12 000 i.h. În unele peşteri din Mexic au fost descoperite fibre din bumbac şi haine datând încă din 7000 i.h. Cu toate acestea, hinduşii sunt consideraţi a fi primii cultivatori ai bumbacului.

În sec V i.h, Herodot deja scria despre copaci indieni, de unde lâna era strânsă ca de pe oi şi ţesută în haine nemaipomenit de delicate. Pe parcursul secolelor acest mesaj transformat şi exagerat a devenit legendă, potrivit căreia bumbacul era cules din „plantele oilor”.

Explicaţia era că în florile acestor plante trăiau oiţe mici, cu lâna foarte moale, iar plantele se aplecau foarte mult pentru ca oiţele să poată paşte iarba din apropiere. După ce toată iarba s-a terminat, oiţele au murit, s-au uscat şi au lăsat o lână moale şi delicată. După convingerile hinduse, bumbacul era un dar din rai. Într-un imn din cartea religioasă Rigveda, sunt părţi despre „fire pe un război de ţesut” şi despre faptul că aşternuturile lui Dumnezeu erau făcute din aceste fire. Era o convingere că dacă oamenii dormeau pe aşternuturi moi, vor deveni mai buni cu semenii lor. În Europa, cu epoci în urmă oamenii se îmbrăcau în pielea animalelor vânate, apoi lâna şi pânza de in au devenit principalele materiale folosite pentru fabricarea hainelor.

Bumbacul, sub formă de muselină delicată a fost adus de negustorii din Orientul Îndepărtat şi i se spunea GUTUN, de unde a derivat şi denumirea engleză „cotton”, franceză „coton”, spaniolă „algodon” şi italiană „cotone”. În secolul XIV, bumbacul se cultiva deja în zonele Mediteraniene şi apoi se transporta către Olanda unde firele erau prelucrate şi ţesute în haine, în aşa numitele fabrici de confecţii. Producătorii europeni se opuneau importului de materiale noi atât de mult încât în Anglia, în prima jumătate a secolului XVIII, a fost adoptată o lege împotriva producţiei, prelucrării bumbacului şi chiar a comercializării hainelor din bumbac, pentru a proteja producţia locală de pânză de in şi lână. O dată cu descoperirea Americii în 1492, Cristofor Columb a găsit şi culturi de bumbac în Bahamas. Se pare că Americanii nativi foloseau bumbacul, pe care îl torceau, uscau şi îl vopseau perfect. Mumiile peruviene antice erau înfăşurate în materiale din bumbac, culoarea şi textura acestora asemănâdu-se cu ale mumiilor descoperite în mormintele egiptene. În anul 1556, coloniştii au adus în Florida primele culturi de bumbac, dar cu toate acestea industria bumbacului s-a dezvoltat pe deplin în SUA abia la sfârşitul secolului XVIII, iar invenţia maşinii de separat firele de seminţe a lui Eli Whitney a fost o etapă hotărâtoare în acest sens. Statele sudului: Alabama, Louisiana, Tennessee şi Arkansas au devenit adevărate centre de prelucrare a bumbacului. Asta a pus capătul culturilor de orez şi tutun. Pentru culturile de bumbac au fost aduşi numeroşi sclavi, bumbacul devenind „Regele Bumbac” sau „Aurul Alb”. În ciuda faptului că era deja cunoscut de câţiva zeci de ani, a devenit crucial pentru industria textilă abia în secolul XIX.

În zilele noastre gossypium-ul, sursa bumbacului, este cultivat în multe regiuni ale lumii, în special în zonele „mai calde” între 45 grade latitudine nord şi 30 grade latitudine sud. În anul 2004, deşi bumbacul era cultivat în aproximativ 100 de ţări, aproximativ trei pătrimi din producţia mondială era asigurată de producţia din: China, USA, India, Pakistan, Uzbekistan şi Egipt. Gossypium-ul este o plantă anuală, iar perioada ei de vegetaţie este cuprinsă în funcţie de specie, între 150 şi 180 de zile. Aceasta se dezvoltă într-un climat cald şi uscat de cel puţin 160 de zile, fără îngheţ în solul foarte umed. Primii muguri de flori apar la doar 8 săptămâni după însămânţare. În primele zile, petalele au culoarea albă, iar după câteva zile devin roşii. Trei zile după ce s-a deschis, floarea cade şi lasă un fruct - o păstaie verde cu seminţe şi fibre preţioase de bumbac. Fiecare fruct conţine aproximativ 30 de seminţe şi 500.000 de fibre de bumbac. Acestea din urmă cresc până la lungimea corespunzătoare în decurs de 3 săptămâni, iar în următoarele 4-5 săptămâni învelişul de celuloză se întinde, iar fibrele se îngroaşă. După zece săptămâni şi fructul se coace şi se deschide în „cinci părţi” . Lungimea fibrelor, senzaţia la atingere şi conţinutul de poluanţi sunt principalii factori luaţi în considerare pentru clasificarea şi stabilirea preţului unui balot de bumbac. Puritatea este garantată de faptul că bumbacul este cules manual, astfel nu este amestecat cu frunze sau diverse resturi. În anul 2005, producţia anuală a ajuns la cifra de 24 milioane de tone.

Atât seminţele cât şi rădăcinile bumbacului sunt folosite pentru ţesături neprelucrate cu diverse utilizări. Industria bumbacului este o parte importantă a industriei textile, deoarece ţesăturile din bumbac pot fi folosite pentru fabricarea lenjeriei intime, aşternuturilor, feţelor de masă, hainelor sau în scopuri decorative şi tehnice.

Seminţele din gossypium, sursa bumbacului, conţin ulei, vitamine, minerale, sare şi proteine alimentare, iar cele presate sunt folosite la fabricarea uleiului alimentar, săpunului, margarinei, produselor cosmetice, bitumului şi la producţia de ceară. Tulpina conţine fibre libere ce pot fi transformate în sfori, dar cu toate acestea tulpinile uscate sunt folosite de obicei ca şi carburanţi.

Bumbacul este de asemenea foarte utilizat şi în medicină, spre exemplu uleiul rafinat din seminţe de gossypium poate fi folosit în timpul alăptării şi ca metodă preventivă pentru arterioscleroză.

Având în considerare faptul că bumbacul este natural şi nu conţine nimic sintetic, asigură confort şi nu provoacă alergii pielii fiind recomandat şi persoanelor alergice pentru utilizarea zilnică.